EU ...

Îmi place să iubesc!
Pană pe la 13 ani am crescut alături de flori și animale în sătucul meu natal. Da, sătuc, nici n-aș putea sa-i zic altfel pentru că în inima mea va păstra mereu un loc aparte, indiferent de rănile pe care trecerea timpului le poate lăsa în acel loc. Am avut mare noroc și încă am de părinții mei cărora le datorez nu numai viața ci tot ce am putut realiza pană acum. În micuța noastră casă de la țara aveam o mică bibliotecă ce cuprindea cărți esențiale. Era o cameră nu foarte mare, dar bine luminată datorită celor doua ferestre mari. N-aș putea uita vreodată linistea pe care o găseam acolo în zilele și noptile de vară cand aruncandu-mi privirile într-o carte uitam de tot ce ma înconjoară și doar foamea sau setea mă mai aduceau la realitate. Cateodată noaptea, venea scumpa mea mămică și mă ruga:
- E tarziu, hai să dormi !
Glasul ei domol și liniștit nu mă puteau convinge sa merg in dormitor. Am plans cand am citit “Romeo si Julieta”, deși știam din auzite cum se termină. Ciudat, dar spre final citeam cu speranța că poate răman să trăiască fericiți pană la adanci bătraneți.
La treisprezece ani am plecat de acasa la un mic liceu din orașul din apropiere. La cincisprezece ani destinul m-a adus in Romania. Fără să vreau m-am desprins treptat de acea lume, de pianul drag, dragostea pentru desen și de visele rebele. Acum încerc sa recuperez acele amintiri frumoase din copilarie și îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Creangă.
Ce frumos este să trăiești în lumea lor !